Timpul care ne locuiește

Timpul care ne locuiește
Maria V.
Timpul curge prin noi asemenea unei ape invizibile, iar fiecare clipă care trece pare să ne întrebe: ce faci cu mine? În fața scurgerii lui inevitabile, omul simte nevoia de a da sens, de a-și justifica prezența prin fapte, prin gesturi, prin urme lăsate în ceilalți. Winnicott ar fi spus că adevărata existență se naște atunci când cineva ne recunoaște ca reali, când suntem oglindiți de privirea celuilalt. Aparența de „utilitate” este adesea o formă de a cere această oglindire: arată-mi că exist, că sunt viu, că fac parte din lumea ta.
Dar timpul nu este doar linia care ne duce spre sfârșit, ci și spațiul unde ne căutăm apartenența. Freud vorbea despre „compulsia de repetiție”, acel impuls inconștient de a retrăi, de a fixa în prezent ceva ce s-a pierdut. De multe ori, alergarea noastră după sens seamănă cu această repetiție: încercăm să umplem cu fapte și roluri golurile lăsate de abandonuri, de lipsuri, de absențe.
Și totuși, sensul nu se găsește numai în utilitate. Melanie Klein a arătat că psihicul uman este mereu divizat între părți bune și părți rele, între iubire și ură, între prezență și lipsă. A aparține nu înseamnă a fi mereu productiv, ci a fi acceptat și atunci când suntem goi, fragili, neputincioși. Adevărata apartenență este aceea unde timpul nu e un judecător grăbit, ci un spațiu de respirație împărtășită.
Într-o lume care ne cere să fim mereu „de folos”, poate cel mai uman gest este să recunoaștem că simpla noastră existență, chiar și atunci când nu producem nimic vizibil, are valoare. Dolto spunea că fiecare ființă, chiar dinainte de cuvinte, are nevoie de un „loc” în psihicul celuilalt. Nevoia de apartenență e, în fond, nevoia de a nu fi dizolvat de scurgerea timpului.
Timpul ne fuge printre degete, dar poate adevărata artă a vieții nu e să-l strângem cu disperare, ci să învățăm să fim ținuți de ceilalți în curgerea lui. Pentru că atunci când aparții, timpul nu mai e o apă care te poartă la vale, ci un fluviu comun, unde fragilitatea ta și fragilitatea mea curg împreună.
Le temps qui nous habite
Maria V.
Le temps coule à travers nous comme une eau invisible, et chaque instant qui passe semble nous demander : que fais-tu de moi ? Face à son écoulement inévitable, l'homme ressent le besoin de donner du sens, de justifier sa présence par des actes, par des gestes, par des traces laissées chez les autres. Winnicott aurait dit que la véritable existence naît lorsque quelqu'un nous reconnaît comme réels, lorsque nous sommes reflétés par le regard de l'autre. L'apparence d'« utilité » est souvent une façon de demander ce reflet : montre-moi que j'existe, que je suis vivant, que je fais partie de ton monde.
Mais le temps n'est pas seulement la ligne qui nous mène vers la fin, c'est aussi l'espace où nous cherchons notre appartenance. Freud parlait du « désir de répéter », cette impulsion inconsciente de revivre, de fixer au présent quelque chose qui s'est perdu. Souvent, notre course après le sens ressemble à cette répétition : nous essayons de combler avec des faits et des rôles les vides laissés par les abandons, les manques, les absences.
Et pourtant, le sens ne se trouve pas seulement dans l'utilité. Melanie Klein a montré que le psychisme humain est toujours divisé entre bonnes et mauvaises parties, entre amour et haine, entre présence et absence. Appartenir ne signifie pas être toujours productif, mais être accepté même quand nous sommes vides, fragiles, impuissants. La véritable appartenance est celle où le temps n'est pas un juge pressé, mais un espace de respiration partagée.
Dans un monde qui nous demande d'être toujours « utiles », peut-être le geste le plus humain est-il de reconnaître que notre simple existence, même lorsque nous ne produisons rien de visible, a de la valeur. Dolto disait que chaque être, même avant les mots, a besoin d'une « place » dans le psychisme de l'autre. Le besoin d'appartenance est, au fond, le besoin de ne pas être dissous par l'écoulement du temps.
Le temps nous fuit entre les doigts, mais peut-être le véritable art de vivre n'est-il pas de le serrer avec désespoir, mais d'apprendre à être tenus par les autres dans son écoulement. Car lorsque tu appartiens, le temps n'est plus une eau qui t'emporte vers l'aval, mais un fleuve commun, où ta fragilité et ma fragilité coulent ensemble.
The Time That Dwells Within Us
Maria V.
Time flows through us like invisible water, and each passing moment seems to ask us: what are you doing with me? Faced with its inevitable flow, humans feel the need to give meaning, to justify their presence through deeds, through gestures, through traces left in others. Winnicott would have said that true existence is born when someone recognizes us as real, when we are mirrored by another's gaze. The appearance of "usefulness" is often a way of asking for this mirroring: show me that I exist, that I am alive, that I am part of your world.
But time is not just the line that leads us to the end, it is also the space where we seek our belonging. Freud spoke of the "desire to repeat," that unconscious impulse to relive, to fix in the present something that has been lost. Often, our chase after meaning resembles this repetition: we try to fill with facts and roles the voids left by abandonments, by lacks, by absences.
And yet, meaning is not found only in utility. Melanie Klein showed that the human psyche is always divided between good and bad parts, between love and hate, between presence and absence. To belong does not mean to always be productive, but to be accepted even when we are empty, fragile, powerless. True belonging is where time is not a hurried judge, but a space of shared breathing.
In a world that asks us to always be "useful," perhaps the most human gesture is to recognize that our simple existence, even when we produce nothing visible, has value. Dolto said that every being, even before words, needs a "place" in another's psyche. The need for belonging is, fundamentally, the need not to be dissolved by the flow of time.
Time slips through our fingers, but perhaps the true art of living is not to grasp it desperately, but to learn to be held by others in its flow. Because when you belong, time is no longer water that carries you downstream, but a common river, where your fragility and my fragility flow together.
Il tempo che ci abita
Maria V.
Il tempo scorre attraverso di noi come un'acqua invisibile, e ogni istante che passa sembra chiederci: cosa fai di me? Di fronte al suo scorrere inevitabile, l'uomo sente il bisogno di dare senso, di giustificare la propria presenza attraverso fatti, attraverso gesti, attraverso tracce lasciate negli altri. Winnicott avrebbe detto che la vera esistenza nasce quando qualcuno ci riconosce come reali, quando siamo rispecchiati dallo sguardo dell'altro. L'apparenza di "utilità" è spesso un modo di chiedere questo rispecchiamento: mostrami che esisto, che sono vivo, che faccio parte del tuo mondo.
Ma il tempo non è solo la linea che ci conduce verso la fine, è anche lo spazio dove cerchiamo la nostra appartenenza. Freud parlava del "desiderio di ripetere", quell'impulso inconscio di rivivere, di fissare nel presente qualcosa che si è perduto. Spesso, la nostra corsa dietro al senso assomiglia a questa ripetizione: cerchiamo di riempire con fatti e ruoli i vuoti lasciati dagli abbandoni, dalle mancanze, dalle assenze.
Eppure, il senso non si trova solo nell'utilità. Melanie Klein ha mostrato che la psiche umana è sempre divisa tra parti buone e parti cattive, tra amore e odio, tra presenza e assenza. Appartenere non significa essere sempre produttivi, ma essere accettati anche quando siamo vuoti, fragili, impotenti. La vera appartenenza è quella dove il tempo non è un giudice frettoloso, ma uno spazio di respiro condiviso.
In un mondo che ci chiede di essere sempre "utili", forse il gesto più umano è riconoscere che la nostra semplice esistenza, anche quando non produciamo nulla di visibile, ha valore. Dolto diceva che ogni essere, anche prima delle parole, ha bisogno di un "posto" nella psiche dell'altro. Il bisogno di appartenenza è, in fondo, il bisogno di non essere dissolti dallo scorrere del tempo.
Il tempo ci sfugge tra le dita, ma forse la vera arte del vivere non è stringerlo con disperazione, ma imparare a essere tenuti dagli altri nel suo scorrere. Perché quando appartieni, il tempo non è più un'acqua che ti porta a valle, ma un fiume comune, dove la tua fragilità e la mia fragilità scorrono insieme.
Întoarcerea spre lume
Maria V
În Cartea Roșie, Jung scria: „Atunci când ești în singurătatea ta, și tot spațiul din jur devine rece și nesfârșit, atunci te-ai îndepărtat de oameni — și în același timp te-ai apropiat de ei ca niciodată.”
Această propoziție pare o rană și o vindecare deopotrivă. Izolarea, aparent egoistă, se dezvăluie ca o formă de a purta lumea în tine. Căci ce este singurătatea, dacă nu un act prin care îi retragi pe ceilalți din zgomotul de suprafață, forțându-i, poate fără voie, să caute și ei în adâncul lor?
În retragere, ego-ul se teme că pierde iubirea celorlalți. Dar tocmai atunci se naște întâlnirea cu Sinele, acel centru viu despre care Jung spunea că depășește ego-ul și îl transformă. Singurătatea devine astfel un spațiu unde iubirea nu se stinge, ci se adâncește. Nu e iubirea posesivă, ci iubirea care vede, care îngăduie, care respiră cu lumea.
Și când te întorci, întoarcerea nu e a celui fugar, ci a celui renăscut. Cuvintele tale nu mai poartă doar sunet, ci vibrația unui timp petrecut în adânc. Privirea ta nu mai caută aprobare, ci oferă recunoaștere. În gesturile tale se simte că ai fost acolo unde toți se tem să rămână: în tăcerea proprie.
Da, izolarea poate părea egoism. Dar iubirea care se naște din ea nu este a ta singură, ci a lumii întregi. Căci cel care se regăsește în sine nu se mai întoarce cu mâinile goale: se întoarce purtând cu el o parte din liniștea aceea, o parte din adevăr, o parte din pace.
Astfel, paradoxul se luminează: izolarea nu rupe legătura cu ceilalți, ci o reface pe un plan mai profund. Și poate că abia atunci putem spune că iubim cu adevărat lumea — atunci când, trecând prin singurătate, ne reîntoarcem la ea cu o inimă mai plină de iubire decât înainte.
Despre Artilingo
Artilingo s-a născut din nevoia mea de a da voce traumelor care, mult timp, au rămas captive în tăcere. Este un spațiu unde arta vizuală și cuvintele — în română, franceză, engleză și italiană — se împletesc pentru a crea un limbaj al vulnerabilității autentice.
Nu sunt doar povestiri și picturi. Sunt fragmente din sufletul meu, traduse în multiple limbi pentru ca emoția să traverseze granițele culturale și lingvistice. Fiecare proză, fiecare tablou reprezintă un pas mic spre vindecare — a mea și, poate, a ta.
Manifesto Artilingo
Arta nu este doar expresie — este traducere. Traducerea durerii în frumusețe, a traumei în sens, a haosului interior în forme și culori care pot fi înțelese de alții.
Autenticitate
Fiecare cuvânt scris, fiecare linie pictată vine dintr-un loc de adevăr absolut. Nu există filtre, nu există măști. Doar vulnerabilitate brută transformată în artă.
Multilingvism
Unele emoții sună mai adevărat în franceză. Altele își găsesc casa în italiană. Prin traduceri, ofer traumei mele șansa de a fi înțeleasă dincolo de limitele unei singure limbi.
Vindecare
Artilingo nu este doar un proiect artistic — este ritualul meu de vindecare. Fiecare publicare reprezintă un fragment de durere transformat în ceva cu sens.
Prozele Mele
Scurtele mele narațiuni sunt ferestre către experiențele care m-au format. Sunt scrise inițial în română — limba în care trauma mea respiră cel mai autentic — și apoi traduse cu grijă pentru a păstra nuanțele emoționale în fiecare limbă.
1
Ecouri
O explorare a amintirilor persistent dureroase și a modului în care acestea reverberează în viața de zi cu zi. Disponibilă în română, franceză și engleză.
2
Tăceri
Despre lucrurile nerostite care ne modelează și ne definesc mai mult decât cuvintele. Tradusă în toate cele patru limbi ale Artilingo.
3
Fragmente
O colecție de momente aparent disparate care, împreună, creează o narațiune coerentă despre pierdere și redescoperire. Recent adăugată, disponibilă deocamdată doar în română și franceză.
Picturi și Viziuni
Arta mea vizuală nu urmărește perfecțiunea tehnică, ci autenticitatea emoțională. Fiecare pânză este o încercare de a da formă sentimentelor care depășesc limitele cuvintelor — chiar și în patru limbi diferite.
Stilul meu artistic evoluează constant, reflectând propria mea călătorie interioară. De la acuarele delicate la expresii mai întunecate în ulei, fiecare tehnică reprezintă o stare diferită a procesului meu de vindecare.
Procesul Creativ: Limbaj și Trauma
Vindecarea prin artă și limbaj nu este liniară. Uneori, trauma se exprimă mai clar într-o limbă străină — ca și cum distanța lingvistică ar oferi un spațiu de siguranță pentru a explora durerea.
Simțire
Totul începe cu o emoție brută, nefiltrată — un ecou al traumei care cere să fie recunoscut și exprimat.
Captare
Aleg mediul — cuvinte sau imagini — și limba care rezonează cel mai profund cu acea emoție particulară.
Traducere
Transform experiența internă în ceva tangibil și apoi o transpun în celelalte limbi, descoperind noi nuanțe în fiecare versiune.
Este fascinant cum unele aspecte ale traumei se exprimă mai ușor în italiană, în timp ce altele își găsesc vocea în engleza concisă sau în melodicitatea francezei.
Invitație la Dialog
Artilingo nu este doar un monolog — este o invitație la conversație. Împărtășesc fragmente din experiența mea nu doar ca exercițiu personal de vindecare, ci și pentru a crea un spațiu în care alții să se poată regăsi.
Fiecare piesă publicată aici — fie ea text sau imagine — vine cu traduceri și este deschisă interpretării. Te invit să rezonezi, să reflectezi și, dacă simți nevoia, să împărtășești propriile tale ecouri.
De ce în patru limbi?
Fiecare limbă oferă un set unic de nuanțe emoționale. Româna este limba traumei mele originare. Franceza îmi oferă eleganță în exprimarea durerii. Engleza aduce claritate. Italiana adaugă pasiune și profunzime. Împreună, ele creează un portret complet al experienței mele.
Fragmente din Jurnal
„Există zile când cuvintele se ascund, când trauma vorbește doar în tăceri și în spații goale. În acele zile, culorile devin vocabularul meu, penelul — vocea mea."
Jurnalul meu personal este inima proiectului Artilingo. De aici se nasc toate prozele și multe dintre lucrările vizuale. Este un spațiu sacru al confesiunii, unde trauma își găsește prima expresie — adesea haotică, întotdeauna autentică.
Periodic, voi împărtăși fragmente din acest jurnal — gânduri nefinisate, schițe conceptuale, momente de claritate sau confuzie. Ele sunt rădăcinile din care cresc operele mai structurate ale Artilingo.
Colaborări și Proiecte
Deși Artilingo a început ca un proiect profund personal, sunt deschisă colaborărilor cu alți artiști, scriitori și traducători care explorează intersecția dintre traumă, artă și limbaj.
Antologie Multilingvă
Lucrez la o antologie care va reuni proze scurte și artă vizuală, toate explorând trauma prin prisma multilingvismului. Lansare estimată: primăvara viitoare.
Expoziție "Cuvinte Pictate"
O expoziție care va prezenta lucrări vizuale însoțite de texte în toate cele patru limbi, creând o experiență imersivă la intersecția dintre artă și cuvânt.
Ateliere de Artă-Terapie
Planific ateliere care vor folosi atât arta vizuală cât și expresia multilingvă ca instrumente de procesare a traumei și de vindecare emoțională.
Dacă rezonezi cu viziunea Artilingo și ești interesat/ă de o potențială colaborare, te invit să mă contactezi. Cred cu tărie în puterea colectivă a vocilor autentice.
Contact și Conectare
Artilingo este mai mult decât un blog — este un spațiu de comuniune prin artă și limbaj. Dacă rezonezi cu ceea ce vezi aici, dacă găsești ecouri ale propriilor tale experiențe în cuvintele sau imaginile mele, aș fi onorată să rămânem conectați.
Email
Pentru întrebări, colaborări sau pur și simplu pentru a împărtăși propriile tale reflecții: [email protected]
Instagram
Urmărește @artilingo pentru actualizări regulate, fragmente din spatele scenei și anunțuri despre noi publicări și evenimente.
Newsletter
Abonează-te pentru a primi lunar o selecție de proze și artă, împreună cu reflecții asupra procesului creativ și de vindecare.
„Arta nu vindecă toate rănile, dar le dă un limbaj și o formă. Iar uneori, a putea numi durerea este primul pas spre a o transforma."